„Să stai cu masca pe față 200 de minute este inuman, iar dacă nu mai suportați, vă rog să plecați.“1VIDEO Regizorul Cristi Puiu, discurs halucinant la TIFF, împotriva măsurilor de protecție: „Ar fi bine să vă fie teamă de alte lucruri, nu de pandemie. Dacă mâine o să vă ceară să mergeți în mâini, o să mergeți. Tonul autorităților este inacceptabil. Să nu ne mai trateze ca pe niște vite!” Adică doar masca ar fi fost „de vină“, dacă oamenii ieșeau din sală, iar dacă regizorul nu le dădea permisiunea, aceștia nu ar fi făcut-o, din jenă, ca nu cumva să-l ofenseze pe domnul Cristi Puiu, care ar fi putut crede că nu le-a plăcut filmul. Dar nu, domnul menționat nu ar crede asta nici în ruptul capului, de aceea și-a liniștit publicul: știu că, dacă ieșiți, o faceți din cauza acelor măști, pe care le purtați ca niște vite. Nu am înțeles și mă întreb de ce domnul regizor, dacă dorea un public nerumegător și nepurtător de mască, nu a ales un alt eveniment și un alt tip de public. Un public de elită, care nu are de a face absolut nimic cu animalul numit vită, un public care, ca și domnia sa, contestă măsurile sanitare. Oameni revoluționari, gata să respingă orice formă de dictatură! Neconstrânși de mască, aceștia ar fi stat trei ore în sală, dacă li se puneau floricele și semințe în poală, iar dacă primeau și bere, li se putea cere să mai stea o tură.
„Să stai cu masca pe față 200 de minute este inuman, iar dacă nu mai suportați, vă rog să plecați.“ După ce au trecut vreo 200 de minute, de la citirea acestor cuvinte, mi-a venit în minte o altă întrebare. Oare, domnul Cristi Puiu, pentru a da dovadă de consecvență, în cazul în care ar avea nevoie de o intervenție chirurgicală de lungă durată, i-ar spune același lucru chirurgului, la intrarea în sala de operație? Personal, nu cred că și-ar dori și ar cere asta, ba ar încerca să o evite, chiar mergând în mâini. Pentru că ar fi vorba de propria viață. Dar, când e vorba de viețile altora și de propriile filme, problema se pune altfel.
Cineva cred că nu a înțeles că, în viața reală, scena morții se joacă o singură dată – cine pleacă, pleacă! Sau a înțeles, dar informația este irelevantă, când intră în discuție o operă de artă. Nu de fiecare dată, pentru că scara valorilor se schimbă conjunctural.
Foarte interesant că regizorul Cristi Puiu a fost preocupat cândva de viața și moartea unei ființe umane fictive – domnul Lăzărescu. Poate pentru că dorea să semnaleze, prin necazurile acelui domn, problemele din sistemul sanitar și să determine o schimbare. Ceea ce nu prea pare posibil sau credibil, din partea unei personalități care își folosește influența pentru a contesta măsuri sanitare, pe vreme de pandemie. Căci, deconcertant, la difuzarea recentă a unui alt film al său, regizorul menționat nu pare dornic să manifeste aceeași preocupare pentru viețile celor prezenți, oameni și ei, ba, în acest caz, cât se poate de reali. Sau, cine știe, domnul Lăzărescu este o persoană în ochii domnului Puiu, dar ceilalți reprezintă doar „publicul“. Mai mult, personajul respectiv era al lui, dar cu oamenii aceia din public nu are nicio relație, sunt de nicăieri și ai nimănui. Niște anonimi, care contează doar prin participarea la evenimentul cultural. Dar contează atât de mult, încât, pentru prezența lor, se poate da de pământ cu regulile de siguranță sanitară – cel puțin la nivel declarativ. Chiar dacă asta ar presupune ca participanții fără nume să devină cifre în statistici funebre – e mai bine să fii un număr, decât nimic, nu?
Și, mai îmi pun acum o altă întrebare… Dacă s-ar întâmpla așa, ar putea, atunci, domnul regizor să îi spună unui număr de acest fel că este inuman să stai 200 de ore (nu minute) pe ventilator și, totuși, să mori, pierzând mii sau milioane de minute? Pe care puteai să le trăiești, majoritatea fără mască pe față, dacă, în cele 200 de minute, ai fi acceptat-o sau, incomparabil mai rău, dacă ar fi purtat-o cel de lângă tine, pentru că tu ești doar o victimă. Pentru o vită bleagă, 200 de minute fără mască poate însemna că a pierdut o viață întreagă, dacă nu a lui, viața altei vite prăpădite.
Oare suferința și moartea unui astfel de pacient nu ar transforma cazul într-unul mai inuman decât cel al domnului Lăzărescu? Cu atât mai mult cu cât un om nu este doar un număr sau o prezență sau o persoană numită domn/doamnă, ci o ființă iubită, pe care cei apropiați nu vor să o vadă curând pentru ultima oară – acel om este tată sau mamă, fiu sau fiică, verișor sau verișoară. Sau o femeie însărcinată, a cărei moarte poate însemna că a mai ars o carte, că s-a încheiat deja o poveste care abia începea. Nume și istorii care, pentru cei dragi, sunt mai importante decât peliculele prezentate de o anumită celebritate. Care, trist, pare că nu a înțeles, deocamdată, ce poate fi considerat uman și inuman pentru umanitate.
În contextul actual, nu să stai 200 de minute cu mască este inuman, ci să stai chiar și un minut fără, într-un loc public. Pentru că minutul acela poate determina mii și mii de minute de chin și milioane de minute de viață mai puțin. Mai bine o vită vie, care iese din pandemie, chiar dacă e considerată nefericită și gata să meargă pe membrele din față, decât o autodeclararată ființă umană, care nu mai e în viață. Cum spunea și Înțeleptul Solomon: „Căci cine este scutit? Oricine trăiește tot mai trage nădejde; căci un câine viu face mai mult decât un leu mort.“ (Ecl.9:4)
- 1