În filmul „La vita è bella“, există o scenă în care apare un cal pe care este scris „cal evreu“. Iar, în raport cu această inscripție, poziționările celor în realitate vizați diferă – Guido încearcă să ducă în derizoriu, dar unchiul său îl avertizează, comunicând mai mult prin interstițiile dintre cuvinte decât prin ele, că este grav ceea ce s-a întâmplat și că urmează el, pentru că „barbarii“ nu au „pictat“ bietul animal din motivele pe care le suspecta sau le-ar fi putut invoca nepotul inocent, ci pentru că încă nu puteau să ajungă la țintele avute în vedere.
Întâi apar mesajele de etichetare, cu amenințare mai mult sau mai puțin voalată, apoi este țintită persoana desemnată. A considera că manifestările incipiente nu sunt grave, că nu trebuie luate în considerare, că sunt doar niște cuvinte aruncate, iar a te preocupa de ele înseamnă alarmism nejustificat, este o mare eroare. Cei care privesc „spectacolul“ blamării s-ar putea să nu își dea seama, la început, că este vorba despre ei, că sunt vizați, s-ar putea amuza chiar sau „doar“ ferici că a căzut pocinogul pe un biet „cal ispășitor“, fără să ia în considerare că va fi și rândul lor.
Deșteptarea poate fi dureroasă și tardivă, de aceea, atunci când valul de ură vine, nu trebuie să negi sau să te bucuri că nu e vorba despre tine, ci să încerci să îl oprești sau să te ferești și să îi ferești și pe alții. Pentru că, indiferent pe cine și cum afectează acest val la început, întotdeauna, într-un fel sau altul, vine și spre tine.