E o poveste tristă, dar adevărată. Cu deja mulți ani în urmă, tatăl meu a murit pe 19 decembrie, la doar câteva zile după aniversarea mea și înainte de Sărbătorile de iarnă. Își făcuse planuri pentru acel sfârșit de an și pentru anul următor, dar a plecat neanticipat, iar tot ceea ce își dorea s-a spulberat. Iar noi ne-am trezit într-o lume mai goală și confruntați cu o realitate pentru care nu eram pregătiți. Într-un timp extrem de scurt, acea prezență a amuțit, toate firele s-au rupt brusc și am fost puși în fața vieții care mergea impasibilă înainte, nepăsătoare față de lacrimi și recenta plecare. Sub acest val, situația noastră s-a schimbat substanțial și, deși, în timp, a intervenit adaptarea, nu am uitat ce am simțit când am aflat că a plecat.
Cel mai mult m-am gândit la ultimul pupic, pe care era să nu i-l mai dau, căci nu mai mă lăsa să merg într-o excursie, pentru care dădusem deja banii și care avea plecarea peste nici 48 de ore. Dar, când l-am văzut ieșit, cu mâna pe mâner și aproape să închidă ușa, i-am spus să stea, m-am dus la el și l-am pupat, chiar dacă simțeam că îmi calc pe mândrie. Mai apoi, mi-a părut bine că am făcut-o și nu am lăsat între noi acea neînțelegere care, din perspectiva neființei și a despărțirii definitive, părea lipsită de importanță.
În acele clipe, m-am uitat cum a închis ușa după el – și nimic din mine nu m-a avertizat că a fost ultima dată când l-am văzut și l-am atins viu, nimic. Nimic din mine nu mi-a spus că, peste doar câteva ore, acea istorie va înceta – nimic nu m-a avertizat nici atunci, nici în ultima noapte pe care a dormit-o în familie, nici la ultimul Revelion cu noi. Pentru că, după cum spune Eclesiastul, „Oamenii nu știu nimic mai dinainte; totul este înaintea lor în viitor.“ (Eclesiastul 9.1), omul „nu știe ce și cum se va întâmpla, căci n-are nici cine-i spune“ (Eclesiastul 8.7). „Căci omul nu-și cunoaște nici măcar ceasul, întocmai ca peștii prinși în mreaja nimicitoare și ca păsările prinse în laț.“ (Eclesiastul 9.12 p.p.)
Nimic, dar, după ce am aflat, am știut că nu îi voi mai vedea privirea, că nu îi voi mai auzi glasul, că nu va mai veni la mine să îi închei cămașa la gât, iar locul din capul mesei, chiar la stânga mea, va rămâne gol, indiferent cine se va mai așeza acolo, și că acea absență însemna dispariția multor altor tabieturi care țesuseră legăturile sufletești.
În copilărie, când am aflat că există moarte, am inventat o lume fictivă, în care trăiau Nemuritorii; și m-am jucat ani de zile în acest univers imaginat de mine, pentru că nu puteam să accept ideea despărțirii de cei dragi. Totodată, mă rugam ca ei să nu moară niciodată și, chiar dacă, înaintând în vârstă, mi-am dat seama că nu este posibil ce îmi doresc, în continuare, nu puteam să iau în considerare o posibilă plecare. Dar, în acele clipe de tristă veste, ceea ce nu putusem accepta, nici măcar ca posibilitate, devenise crudă realitate.
Apoi, când l-au adus acasă, a fost șocul de a-l vedea – fără viață, pe cel care îmi dăduse viață, total nemișcat și schimbat, pe cel a cărui suflare și mișcare o simțisem până deunăzi, luându-le ca atare și fără să anticipez vreo schimbare.
Iar, peste câteva zile, am plecat, lăsând pentru totdeauna în urmă acea poveste încheiată. Și am simțit că sunt între două lumi, iar sufletul mi se împarte între ele, când am realizat că eu am rămas aici, iar el rămâne acolo, că pașii lui nu ne vor mai însoți, că nu îl vom mai aștepta și nu îl vom mai găsi acasă, că va trebui să trăim cu acest gol. Și era copleșitor gândul că rămâne singur acolo, iar noi vom viețui în casa fără el. Cu amintirea acelor momente, am scris, peste ani, o poezie, din care citez aici doar câteva rânduri:
„Și nu îți vine, așa, să lași,
Sub praful care ți-e sub pași,
Tu, sus, și el, acolo jos,
Pe cel ce ți-e carne și os.“
Cândva, pe planeta aceasta, a trăit tăticul meu. Puțini oameni își mai amintesc în prezent de el, chiar dacă atunci îl știau mulți, deoarece locurile lui de muncă au presupus conexiuni numeroase. Timpul trece, amintirile dispar, dar acel om uitat acum este cel datorită căruia sunt pe lume și am anumite particularități, este cel care mi-a dat să mănânc ținându-mă pe genunchi și spunând povești, este cel care mi-a făcut uneori codițe, cel care spunea glume și se juca cu noi, când se întrerupea curentul electric, cel care stătea în stânga mea la masă, îmi dădea miezul feliilor de pâine și îmi amesteca brânza cu mămăligă, dar și cel care glumea pe seama privirii mele și a obiceiurilor mele de „preocupare“ culinară.
Cândva, pe acest pământ, a trăit un om: nu un sfânt, o ființă cu bune și rele, pe care o port încă în celulele, sentimentele și gândurile mele – a fost tatăl meu. Și, chiar când eu nu voi mai fi, și nimeni nu va mai ști de el, viața lui nu va fi ca și cum nu ar fi fost. A fost un om, iar viața lui rămâne scrisă chiar când nu voi mai fi eu sau oricine altcineva care să-și amintească de el, pentru că rămâne în inima lui Dumnezeu.
Dar azi, când încă poveștile noastre se scriu, iar Sărbătorile bat la ușă, să ne bucurăm de cei din jur, pentru că nu se știe dacă acel om pe care îl îmbrățișezi azi sau, dimpotrivă, refuzi să o faci, mâine, ori la anul pe vremea această, o să mai fie. Bucură-te azi, împreună cu cei care nu se știe dacă vor mai exista în viitor, atunci când, poate, doar te vei gândi la ei (sau se vor gândi la tine) cu regret și dor. Din păcate, nu auzim în interior acel ceas care să ne anunțe că se apropie un ultim pas. De aceea, bucură-te și oferă bucurie azi!