În aceste vremuri de izolare, cel mai mult ne doare că persoane apropiate trebuie să stea la depărtare, chiar și la ceas de sărbătoare. Nimeni nu suportă tirana despărțire, atunci când este vorba de iubire. Nu vrem să fim departe de cei pe care îi iubim, îi vrem aproape viața toată și nimic, niciodată, să nu ne despartă. Dar nu este așa viața, căci nimeni nu știe ce îl așteaptă dimineața sau ce se poate întâmpla până în seară – oricând o veste tristă poate să apară. Pentru că, în această lume, în care totul este trecător, toți oamenii, chiar și cei dragi ai noștri, mor.
Murim toți, mai devreme sau mai târziu. Murim, indiferent de vârstă, avere, frumusețe, bunătate sau putere. Moartea nu ne ia în ordine cronologică, nu ne anunță ceasul exact dinainte și vine pentru oricine, indiferent dacă a fost sau nu cuminte. Murim, chiar dacă ne dorim ca momentul numit „moarte” să fie cât mai departe, eventual să nu mai apară, să nu existe, în dreptul nostru, niciodată, „pentru ultima oară”. …Poate că oamenii au astfel de speranțe și gânduri despre moarte, chiar și atunci când de hotar un singur ceas sau o singură clipă îi mai desparte. Dar avem promisiunea unei lumi mai bune, după ce această lume apune, o lume în care oamenii nu mai mor, în care nu mai există întunecatul și înfricoșătorul răzor. Iar dacă nu există o atare credință, atunci viața devine doar un înfricoșător marș spre neființă.
Pentru aceasta Iisus a venit pe pământ, ca să ne ofere salvare din moarte, ca, și dincolo de acest liman, povestea noastră și a celor dragi să meargă mai departe. Iar atunci când, în cânt, declarăm „Hristos a înviat!”, să ne asigurăm că, pentru noi, ceea ce spunem este adevărat! Să ne asigurăm că, astfel, mărturisim că există un timp de înviere pentru orice om care piere.