La Belgrad, ieri, sute de mii de oameni în stradă, și nu pot să îmi dau seama ce i-a mobilizat astfel pe sârbi. Revoltă exacerbată, dorință de schimbare, disperare, teamă că, în contextul internațional actual, le va fi mai rău, poate speranță? Nu pot să înțeleg exact, dar, ce știu, este că îmi doresc să nu fim vreodată în situația lor. Pentru că, nu de prea mult bine, s-au coagulat astfel, iar feedbackul represiv, oferit de conducătorii cărora li s-a arătat că nu sunt iubiți, pare că închide poarta către dorita schimbare și demonstrează că răul, odată instalat, este greu de înlăturat.
Protestului pașnic i s-a răspuns cu tun sonic, chiar în timpul unui moment de reculegere, într-un dispreț total față de victimele regimului, comemorate în acele clipe, dar și față de nemulțumirile și doleanțele mulțimii. Prin violența orchestrată astfel, conducătorii parcă au vrut să îi conducă, pe oamenii prezenți în stradă, de la reculegere, la resemnare, să le demonstreze că nu își pot găsi puterea în număr, atât timp cât cei contestați dețin instituțiile de forță, că nemulțumiții sunt slabi și fără apărare, că nu trebuie să reproșeze răul, pentru că vor primi tot rău. Un mesaj brutal de abdicare de la valorile democratice, care presupun, în baza unui contract social, faptul că puterea este în serviciul cetățenilor și trebuie să dea socoteală.
Nu recunoaștere, nu scuze, nu reparații, nu reconciliere, niciun răspuns pozitiv, pentru durerea și așteptările manifestate, doar opresiune cinică, dovedind că oamenii, vii sau morți, nu contează, important este doar controlul, care poate fi și va fi exercitat, oricând și oricum. Nu justiție, nu dialog, ci liniște și supunere, „stabilitate“, cu orice preț posibil, plătibil doar de cei conduși. Cu „dușmanii poporului“ nu se discută – aceia care nu se supun și nu execută, sunt, dacă nu executați, cel puțin lezați, într-un fel sau altul.
Da, fără asumare, fără regret, fără angajamente, fără nicio schimbare. Cu alte cuvinte, nepăsare față de vieți, în continuare, și persistență în modul de conducere care a lezat. Conducătorii au transmis, clar și crud, nu doar că nu le pasă de victime, dar sunt gata să facă altele, pentru că nu au nici un impediment moral. Au demonstrat că vor și pot să treacă peste orice – peste mulțimi, peste sentimentele colective de revoltă, durere și speranță, peste momentele sacre de reculegere, peste absolut tot. E violență fizică, dar, mai ales, simbolică, demonstrând că nu le pasă de morți, de vii, de norme morale și spirituale, de prevederi internaționale, de imaginea lor, nu le pasă decât de putere și de control, și sunt gata de orice pentru asta. Dar au vrut să arate nu doar nesocotire, ci și să umilească prin opresie și să dezarmeze, transmițând că nu se căiesc și sunt dispuși să repete. Că pot să facă, oricând și oricum, ce vor, iar oprimații nu vor schimba nimic, prin manifestarea nemulțumirii. Că aceștia trebuie să simtă că sunt striviți sub un bocanc de care nu mai pot scăpa, să simtă înfrângerea, neputința, teama, descurajarea, să abandoneze rezistența, pentru că agregarea socială, cu scop protestatar și revendicativ, nu ar mai fi sigură și nu dă rezultate. Totodată, acționând represiv, în acel moment de reculegere, au transmis clar că violența și moartea nu sunt neapărat accidente corelate indirect cu puterea, pot fi și mijloace asumate de guvernare. O încercare de normalizare a violenței de stat, cu mesajul „taci și înghiți“, plus, cum spune un nou dictator, mulțumești, de cât mai multe ori, orice ți s-ar lua, inclusiv viața. Nu poți reproșa, nu poți cere, nu te poți adăposti în mulțime și nici în momente de consacrare – nu ți se mai recunoaște niciun drept și nu mai stă nimic în puterea, beneficiul și salvarea omului „de rând“. Dacă nu ai „cărțile“, ești fără apărare înaintea unei puteri autoritare și profund discreționare. Care pare să spună: „Dacă am făcut victime și încă suntem aici, de ce am pleca acum, putem să facem din nou, cu bună știință și cu rea credință, dar tot aici vom fi. O facem chiar acum, prin dispersare violentă, și nimeni nu ne poate opri, ceea ce dovedește că prezența oamenilor în număr mare nu ne poate împiedica. Nimeni și nimic nu ne poate sta împotrivă.“
Conducătorii Serbiei au transmis, astfel, că nu vor să schimbe nimic, că vor să meargă mai departe, cu impunitate și aceeași atitudine de suprem dispreț pentru oameni și viețile lor, prefigurând un viitor în care nu mai ești în siguranță nici dacă stai la parter și bei apă chioară, pentru că îți e teamă de ceai. Căci, dacă oamenii nu mai sunt în siguranță în mulțime, în plină stradă, când sunt pașnici și în momente sacre, atunci unde și când mai sunt?
Și nu doar în Serbia, și nu doar astfel, se încearcă exercitarea puterii cu impunitate, dominând prin teamă. Pentru că, să stârnească frică, vor cei care manifestă lipsa de umanitate și de respect pentru umanitate, prin disponibilitatea de a leza, din nou și din nou, viețile oamenilor, mai ales atunci când le sunt imputate crimele. Asta vor sultanii, fără tron și de carton, care se ridică sau își consolidează puterea acum. De aceea, proiectează imaginea de puternici fără niciun fel de simț moral și care nu țin cont de nicio regulă, imaginea unor puteri, pentru care nici măcar cerul nu e limita, fiind capabile să se rostogolească, de neoprit, peste oamenii lipsiți de apărare. Cinismul suprem este afișat ca instrument de exercitare și menținere a puterii dictatoriale. Figurile acestea, blând spus „autoritare“, care împart lumea între supuși și suspuși, care au reflexe represive și instituțiile de rigoare la îndemână, pot să oprească din fașă orice contestare și să înăbușe cea mai inofensivă revendicare. Pot deveni de neoprit și de neînlăturat, sunt neoplazii galopante, care metastazează rapid instituțiile puterii și țesutul social, mai ales acolo unde imunitatea nu funcționează corect. Și este clar că organismul social este imunodeprimat, dacă nu rejectează astfel de indivizi din start, înainte ca aceștia să pună mâna pe sceptrul imaginar.
Nu pot să îmi dau seama, cu precizie, în ce situație suntem noi, ca țară, la momentul actual, dar evenimentele recente ne-au dovedit că suntem sub o atare amenințare, care, chiar dacă pare înlăturată, șoptește de recidivare. Depinde de noi, de fiecare dintre noi, ce se va întâmpla în continuare; stă în puterea noastră, a fiecăruia, să oprim pericolul, înainte de a se concretiza. După, ar putea fi prea târziu, pentru a se mai putea schimba ceva. Iar paza bună, care pune la adăpost de primejdie, presupune, în primul rând, informare, inițiativă și implicare. Dumnezeu dă libertate, dar îl lasă pe om să facă tot ce poate, pentru a beneficia de ea. Cum se spune în popor, El dă, dar nu bagă în traistă.