Autismul este adesea descris prin absențe: absența spontaneității, a intuiției sociale, a reacției rapide, cu ezitare care apare, uneori, exact în momentul în care acțiunea ar fi așteptată.
Școala, de exemplu, este construită pe acea presupunere că toți elevii recunosc instinctiv momentul în care trebuie să acționeze. Ridicarea mâinii, răspunsul rapid, intervenția spontană, inițiativa în grup sunt tratate ca semne ale inteligenței și implicării. În realitate, ele sunt semne ale compatibilității cu un sistem social implicit.
Chiar și în privat, o carte, ca să o înțelegi, trebuie să o deschizi – dacă rămâi la copertă, nu poți să pricepi. Dar, uneori, o persoană cu autism, în loc să deschidă cartea, va sta să analizeze desenele de pe copertă.
În mediile digitale, acest fenomen devine vizibil cu o claritate dură. Platformele de socializare funcționează pe baza unei temporalități accelerate. Pentru majoritatea utilizatorilor, aceste gesturi sunt lipsite de greutate, dar, pentru persoanele cu autism, nu sunt astfel. Iar ezitarea nu apare din indecizie, ci dintr-o dificultate structurală de a atribui intenție. Un material postat poate avea multiple sensuri simultane: informare, ironie, test social, provocare, semnal indirect. În absența unor indicii clare, persoana autistă nu poate presupune intenția corectă și apare ezitarea, mai ales în fața necunoscutului și în contexte incerte. De aici, apare blocajul: acțiunea este amânată până la înțelegere.
Numai că, în mediul digital, înțelegerea vine lent, mai ales pentru autiști și în anumite condiții, iar fereastra de acțiune se închide. Când decizia este, în sfârșit, luată, contextul s-a schimbat deja – story-ul a expirat, articolul nu mai e de actualitate, comentariul a fost șters sau ocazia a fost pierdută în alt mod și rămân frustrări, întrebări, plus sentimentul că iar a fost ratat, poate, ceva important, deoarece nu a fost accesat. Un autist poate să ezite și trei zile, pentru a accesa un video, o postare text sau chiar și numai un „biet“ comentariu, după cum se poate retrage chiar de pe „marginea“ unui story, fără a viziona, mai ales dacă i se pare că există un context favorizant reținerii.
Iar această succesiune repetată de pierderi produce o experiență specifică autismului: senzația de întârziere și, poate, pierdere permanentă, într-o lume care cere reacție instantaneu. Pentru că nu întotdeauna șansa mai revine o dată, chiar dacă este așteptată tot acolo unde s-a închis. Dar, uneori, viața e ca o ușă rotativă, care se întoarce de unde a plecat și dă o altă șansă celui care a ezitat.