Despre mâncare, izolare și Sărbătorile Pascale

Astăzi, am avut mai multe conversații despre alimentație și obiceiul de a cumpăra frenetic bucate, pe care unii se pare că îl manifestă chiar sub pericolul de moarte. Piețele au fost pline în week-end, probabil pentru că oamenii cred că hâda moarte încă e departe sau, chiar dacă umblă prin târg, nu o să se atingă de ei. Dacă mai aud, fără a pricepe, și diverse știri disputabile despre cât de norocoși sunt est-europenii în fața Covid-19, cu profilul lor genetic1Cercetători belgieni explică de ce țările din Europa de Est sau cele scandinave sunt mai puțin afectate de epidemie decât în alte regiuni din Europa: Impactul coronavirusului este determinat de anumite caracteristici genetice și le corelează cu statistici pe care le consideră încurajatoare – liber la cumpărare. Da, înțeleg, e vorba de Florii, de Paște, dar puțină reorganizare în contextul actual, inclusiv a dietei, cu o oarecare temperare a comportamentului achizitiv, mai curând apocaliptic, decât festiv, cred că era posibilă. Până la urmă, Sărbătoarea Pascală nu înseamnă minte cât mai puțină și goală, ca să existe spațiu pentru o burtă plină. Este vorba despre o sărbătoare religioasă, a cărei menire nu este aceea de a ne lăsa cu burta grasă, ci de a ne conștientiza că existența noastră și tot ceea ce avem sunt binecuvântări posibile prin Sacrificiul Suprem, prin acel Sacrificiu, care, de asemenea, a deschis calea către o lume mai bună, fără boli, fără moarte, fără niciun fel de furtună. Dacă pe timp de criză și înaintea Sărbătorilor Pascale, suntem în continuare atât de preocupați de mâncare, chiar nu avem vindecare. Nu se pune problema nici de izolare, nici de autocercetare, ce să mai spun de post – pentru unii cred că asta înseamnă să pari sau chiar să fii prost. Sau pur și simplu nu sunt obișnuiți să se abțină, deși vremurile care stau să vină nu o să ne aducă la ușă cine știe ce uitată generoasă mătușă. Ba, mai ales pentru decreței, se pare că bate în poartă o tristă și nedorită soartă – veșnica generație de sacrificiu, scoasă uneori și vinovat din oficiu2Criza epidemiologică – 2 ani, criza economică – 20 de ani? Și în România, fiecare generație se va trezi într-o nouă „normalitate”.

Se plâng unii că produsele de origine animală se termină repejor, iar să le consume cu măsură nu e deloc ușor. Da, ce să-i faci, uneori viața e dură, nu poți să ai mereu burta plină și calea senină, mai dai și de greu. Dar, sincer, eu nu prea văd un greu în asta, iar dacă așa pare, te poți gândi la cei care nu au resurse nici măcar pentru o farfurie de mâncare, te poți gândi la nenumărații copii, care pleacă la culcare cu burticile goale, la persoanele cu probleme digestive sau alte probleme medicale, cu diete restrictive și pentru care astfel de ocazii festive reprezintă o mare provocare. Sau la străbunii noștri, care aveau obiceiul să țină toate zilele de post, doar vreo 224 de zile din 365/366, adică peste 60% din an. Și asta în condițiile în care nu aveau beneficiile unei piețe globale, respectiv posibilitatea de a achiziționa o mare varietate de vegetale. Săracii, poate că, în anumite perioade mai îndepărtate ale istoriei, când mai apăreau și invazii, trăiau de azi pe mâine, visând la mămăligă și la pâine. Și cine știe câți nu trudeau cu mămăligă și apă ziua întreagă, nu cu degetele pe telefon, ci dând la sapă. Sau, atunci când intrăm în turmă în magazine, ca să căutăm mai mult și mai bine, ar trebui să privim în urmă, către acele timpuri în care stăteam la cozi din noapte, pentru o jumătate de pâine și o sticlă de lapte. Prin comparație, nu ne este mai bine, nu avem mai mult? Chiar nu suntem capabili să ne bucurăm decât dacă posedăm și consumăm? Chiar nu putem sa fim recunoscători pentru ce avem și să învățăm să ne bucurăm și de multele altele lucruri care ne așteaptă și ne spun în șoaptă ceea ce spune întreaga fire, că Dumnezeu este iubire? Chiar nu putem să ne gândim mai puțin la mâncare, în aceste vremuri de izolare și sărbătoare?

Nu trăiesc nici eu numai cu vorbe și ciorbe. Am fost și rămân o mâncăcioasă, chiar dacă nu mai sunt grasă (am fost în copilărie și știu cât de amar poate asta să fie). Ce recomand este recunoștință și puțină măsură, să descoperim lumea și altfel, fără a mai gândi și trăi doar pentru „gură”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *