De ce Charles Michel, președintele Consiliului European, nu a oferit locul doamnei Ursula von der Leyen, președinta Comisiei Europene? Săptămâna trecută, m-am gândit, am citit și am întors „pe față și pe dos“ informațiile disponibile în presă, pentru a încerca să obțin un răspuns mulțumitor pentru mine, la întrebarea de mai sus.
De ce, poate că am înțeles mai bine aseară, când mi-am amintit ce a declarat, cu ani în urmă, o doamnă care lucra într-o țară vestică foarte dezvoltată, printre oameni educați, elite în domeniul lor de activitate. Ei bine, această persoană a aflat, cu stupoare, că și astfel de oameni „cu ștaif“ pot avea o viziune „talibană“ asupra relațiilor dintre bărbați și femei. Când a întrebat un coleg de muncă de ce, în mijloacele de transport în comun, bărbații nu oferă locurile lor femeilor din jur, care stau în picioare, acesta a răspuns că, dacă femeile au vrut egalitate, au ce și-au dorit, cu tot ce decurge din asta. De unde reiese că nu erau și nu sunt considerate egale și, dacă femeile nu s-ar fi „zbătut“ să obțină anumite drepturi, nu li s-ar fi acordat „în veci“. De altfel, în anumite perioade și culturi, femeile nu aveau mai multe privilegii decât sclavii și nici mai puține obligații. Deci, dacă „ne-am luat nasul la purtare“, trebuie să vedem ce înseamnă egalitatea și să ne iasă pe nasul obraznic ce am vrut și obținut. Dacă am dorit egalitate, o să ni se dea egalitate, de nu o să o putem duce. Adică trebuia să acceptăm să rămânem în toate privințele „sexul slab“, acela „sub papuc“, oprimat și exploatat. Pentru că bărbații au făcut din slăbiciunea fizică a femeii o posibilitate de a o transforma într-o ființă inferioară, cu statutul social inferior, sub puterea lor, „domnii“ fiind îndreptățiți să decidă în dreptul „sexului slab“ ce, unde, când, dar, mai ales, dacă acesta primește. Locul în mijloacele de transport în comun era cedat, atât timp cât „tronul“ nu era amenințat, pentru că, atunci când îi furi unui om prăjitura, îi arunci firimituri, ca să îi „cumperi“ tăcerea – un preț redus după furtul unui produs de lux. Bărbatul se consideră acum stăpânul lezat și ofensat, care își vede tronul subminat de supușii care nu vor să stea „în banca lor“ – raportat la evenimentele actuale, pe canapeaua lor, care nu este niciodată aliniată la masa sau… fotoliile celor puternici.
„Nu vă știți sau acceptați locul, pe care noi vi l-am desemnat, o să vă arătăm că tot noi suntem cei care vă decidem locul, vă arătăm cine este și rămâne șeful. Pentru că avem mai multă putere și mai puțină delicatețe, dar și pentru că ne susținem unii pe alții mai mult decât o faceți voi, reușim să ocupăm și locurile care vi se cuvin, iar apoi vă ținem la «mila» noastră și la periferia vieții“, cam acesta este mesajul pe care mulți bărbați încă îl transmit. „Dacă nu vreți să acceptați că noi suntem stăpânii și să fiți «la mâna noastră», nu vă mai «ajutăm» în niciun fel, nici măcar cu un loc în autobuz. Ați vrut egalitate, atunci o să aveți luptă de la egal la egal în toate și, cum suntem mai puternici, o să câștigăm“. Vezi bine, femeile trebuie să lupte pentru tot ce obțin, în timp ce bărbații pretind și iau, de parcă toate li se cuvin.
Sub pretextul ocrotirii și al împlinirii unor nevoi, eventual comune, așa cum au procedat toți asupritorii, bărbații au pus pe umerii „sexului slab“ ceea ce ei, cei „puternici“, nu aveau și nu au de gând să poarte. Adaptând, din Evanghelia după Matei 23.4, „Ei leagă sarcini grele și cu anevoie de purtat și le pun pe umerii oamenilor, dar ei nici cu degetul nu vor să le miște.“ – deși, corect, sarcinile mai mari ar trebui asumate de cei cu mai multă putere. Iar, în schimb, oferă firimituri, prin care consacră femeii același loc de om slab care trebuie, prin urmare, să rămână în dependență și jos în ierarhia puterii. Chiar și în familii, bărbații caută să perpetueze locul femeii „la cratiță“, în fapt, nu doar acolo, aceasta urmând să efectueze toate treburile casnice. Un „bărbat bun“ probabil își va „ajuta“ soția la treabă, de parcă este datoria ei să presteze activități de care beneficiază și el. În condițiile în care femeia contribuie și la veniturile casei, poate chiar mai mult. Acești bărbați nu au aflat că sclavia, adică munca neretribuită, a fost eradicată oficial și perorează că așa a fost de când lumea, acesta este rolul istoric al femeii. Sigur, iar cel al bărbatului era să asigure cele necesare familiei, muncind la câmp, crescând animale, dând piept cu fiarele sălbatice, ceea ce „legumele“ de pe canapele nu mai fac în ziua de azi. Dacă vor să păstrăm formele arhaice de viețuire, să pună mâna pe plug, să renunțe la mașină și să meargă cu mârțoaga, să uite de tot confortul actual (care se datorează și unor femei), să trăiască exact ca în epocile pe care vor să le perpetueze. În care și bărbații erau dominați și exploatați de vreun latifundiar lacom și nu se înfruptau ca acum cu de toate, ci, uneori, munceau pentru o bucată de mămăligă din zori și până în seară, pe orice fel de vreme, chiar dacă ardea soarele sau ploua și era frig, iar ei nu aveau haine corespunzătoare. Dacă vor să trăiască în conformitate cu standardele de trai ale vremurilor actuale, să afle că sclavia a fost abolită formal, dar și că, de multă vreme, este vorba de emanciparea femeii. Să afle și să accepte că acum nu mai intră în discuţie femei și bărbați, ci oameni care trebuie să își asume drepturi și obligații în mod echitabil. Societatea și familiile nu trebuie să funcționeze după regula femeile aduc tortul (plătit sau făcut de ele), pun și strâng masa, mătură, spală vasele și fața de masă, iar bărbații se ghiftuiesc și privesc, uneori fără să întoarcă măcar un simplu „Mulțumesc“ – de invitație la masă, nici vorbă. Unii cu munca, alții cu foloasele, deși corect este „Cine nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce“ sau „Cine face, lui își face“, nu unor indivizi care pot, dar nu vor, preferând să paraziteze eforturile și resursele altora, sub considerentul că li se cuvin, că au acest drept prin dat divin.
Femeile slujesc, bărbații domnesc, asta s-a vrut, asta se vrea în continuare. Bărbații au vrut și au avut mult timp controlul puterii și al resurselor, iar acum nu vor să îl împartă. Iar asta se întâmplă „de la vlădică, la opincă“, deosebirea fiind că, acolo unde apare „vlădica“, intră în ecuație mai multe forme de manifestare a puterii, precum și beneficii mai mari. Și, atunci, cum să îi cedea domnul Michel locul doamnei Ursula? Că doar acest domn nu a căzut din lună, e de aici, „de al nostru“, respiră același aer și absoarbe aceleași „aere“. Cu voie sau fără voie, domnul s-o fi contaminat de un astfel de mod de gândire și, „de bunăvoie și nesilit de nimeni“, a decis să nu cedeze locul. Da, de bunăvoie, căci împrejurările nu l-au constrâns să acționeze astfel, ci doar i-au dat ocazia să scoată la suprafață ce este în mintea dumisale. Criza a rupt digul, dar apele murdare care s-au deversat erau deja acolo. Omul scoate la iveală pe vreme de război ceea ce a agonisit pe timp de pace. Inclusiv atunci când este vorba de complicitate sau lașitate.
Întâlnirea la nivel înalt de la Ankara a dovedit că modul de gândire patriarhal contaminează nu doar anumite societăți orientale, ci și spațiul occidental, inclusiv medii sociale în care te aștepți să găsești altceva. Cu totul altceva, mai ales atunci când intră în discuție instituții și persoane „la care se uită o lume-ntreagă“, după vorba înțeleaptă a unei persoane în vârstă. În plus, oamenii aceștia au un cuvânt greu de spus cu privire la cum ne trăim viețile. De unde rezultă că trebuie să urmăm cele legiferate de persoanele cu autoritate, dar să nu le urmăm exemplul. Cum se spune în popor, să faci ce spune popa, dar nu ce face el.