De când autoritățile au propus data de 15 mai, pentru o oarecare relaxare a măsurilor de izolare, unii iau anunțul ca pe ceva deja realizat, iar alții comentează cu exasperare că nu vine mai repede acea dată anunțată, „să se termine odată”, că s-au săturat. Că s-ar putea ca atunci să înceapă hora mare, nu știu cine s-a gândit, dar eu bănuiesc că nu degeaba ne dotăm cu ventilatoare. Oricum, este clar că acele persoane care comentează astfel trăiesc nu după judecată, ci după zvonuri și toane, iar din toate câte s-au întâmplat nu au înțeles nici boabă, nu știu decât că la ieșit e cu grabă. Ce orare, reguli clare… Pentru oamenii obișnuiți să trăiască doar după mințile lor, haotic, fără noimă și normă, așa ceva înseamnă, categoric, oprimare.
Cei din popor se lamentează că nu-i ușor, că limitele și lipsurile sunt multe și nu are cine să-i asculte. Deși s-ar putea ca pe unii nu asta să-i doară, ci lăcomia, curiozitatea și vanitatea, care nu prea pot fi satisfăcute, dacă nu ieși afară. Căci, de izolare, nu se plâng doar cei care nu mai au bani de mâncare. Ci și cei care au de toate pe masă, dar „s-au plictisit de stat acasă”. Oamenii cu bună situație financiară abia așteaptă să trăiască așa cum au făcut-o în alți ani, cheltuind și nu doar numărând bani.
Poate că ar fi bine ca, în vremea care vine, cei cu nemulțumirea în fire să dea nițică citire unei cărți scrise de o tânără care a stat la izolare o perioadă mult mai mare, în vremuri mai rele și condiții incomparabil mai grele decât cele de care noi, cu de toate în cămară, ne plângem și strigăm că vrem afară. Mă refer la Jurnalul Annei Frank, iar cei care nu au timp sau chef de lectură, pot afla sau să își reamintească istoria acestei tinere evreice, doar cu vreo două ore de uitătură la o ecranizare care spune aceeași poveste, în mare. Dar istoria izolării ei este una mai puțin dură decât ce au trăit alții care, pe timp de război sau în alte contexte istorice, au fugit de lupte și de ură. Pentru un alt evreu, care în ascunzătoarea sa trăia mult mai greu, chiar și mansarda Annei Frank ar fi părut un colț de rai, căci așa se întâmplă când nu ai. Dar ce am spune de izolare în dreptul celor care, pe frig și zăpadă, au părăsit căsuța cea dragă, pentru a pleca în pădure, nu după fragi și mure, ci departe de un război care era în toi. Asta s-a întâmplat pe la ruși, iar din meleagurile de peste Prut, oamenii au fost luați și duși cât mai la Nord, cât mai departe, mai ales cei cu stare și carte. În multe țări sub dictatură, cei ce nu conveneau regimului intrau cu adevărat la izolare, fără mâncare, doar cu muncă și tortură, păstrând de la cei dragi gânduri și amintiri vagi.
Te plictisești sau nu-i destul, pentru că nu poți să arăți fudul cum stai in casă cu un câine, certându-vă pe un colț de pâine… Este o glumă, că-n cămară, cerând să iasă azi afară, sunt o grămadă de bucate, care-au rămas pe raft uitate.
E plictiseală, pentru că nu e plăcut doar să vezi pe ecran, dacă nu e și pentru tine cu fală, atunci e în van. E greu, e greu… Dacă nu poți să-ți satisfaci și etalezi nevolnicul eu, e foarte greu. Ce au trăit alții înainte și a fost scris, nu trebuie să îți treacă prin minte, nici măcar prin vis. De ce au suferit și suferă alții cu adevărat, nu îți pasă, nu te doare nici de ce ar urma să sufere după ridicarea măsurilor de izolare. Nu îți pasă, tu vrei să ieși cu orice preț din casă! Sub pretextul că nu mai ai sau nu o să mai ai de mâncare. Și o să ieși și de 1 Mai, la grătare! Nu pentru supraviețuire, ci, pur și simplu, din nesimțire.