26 aprilie 1986 – ziua în care a avut loc dezastrul nuclear de la Cernobîl. Ieri, s-au împlinit 39 de ani, dar amintirile și cicatricile au rămas, pentru că nu, timpul nu vindecă totul.
Aveam 11 ani atunci și îmi aduc bine aminte că ne-au spus la școală să reducem timpul petrecut în aer liber și să ținem geamurile mai mult închise, dar nu au anulat pregătirile pentru serbările care se apropiau… Trecând peste faptul că, fiind copii, nu am ținut cont, anunțurile acestea nu doar că au venit foarte târziu, când deja fusesem expuși considerabil, dar s-au făcut fără a se prezenta populației adulte datele și riscurile reale și într-un mod care era contrazis de fapte. Cum să te gândești la ceva grav, când festivitățile patriotice de 1 Mai s-au desfășurat în continuare și, bineînțeles, demersurile pregătitoare? Așa cum a fost, de altfel, în toate țările din URSS și din fostul bloc sovietic, ca să nu fie afectată imaginea de normalitate și fericire a comunismului adus și întreținut de Moscova. Bineînțeles că, după aceea, a crescut dramatic incidența unor boli grave, dar regimului nu îi păsa de oameni, nici cât de furnici. După cum nu îi pasă nici actualului regim de la Kremlin, având în vedere modul în care, în acest război, a încercat să folosească centralele nucleare din Ucraina drept scut și ca instrument de șantaj. Și nu ar ezita să repete sau chiar să facă mai rău.
De aceea, a fi de acord cu orice persoană sau opinie care susține Rusia, înseamnă să contribui la concretizarea acestui rău. Este un gând pe care ar fi bine să îl avem în minte, atunci când mergem la vot.