Dacă întrebi de ce trebuie să susținem Ucraina, pui întrebarea unui ucigaș. De ce? Biblia menționează că o întrebare similară a pus Cain: „Sunt eu păzitorul fratelui meu?“ (Geneza 4.9). Adică, nu are el această răspundere, iar răspunsul citat l-a dat după ce l-a ucis pe Abel, care chiar era fratele său, din aceeași mamă și din același tată.
Unii, când știu că implicarea sau nonimplicarea lor îi afectează pe cei din jur, simt nevoia să se disculpe, invocând lipsa de responsabilitate pentru existențele care îi privesc, mai ales când intră în discuție pierderi de vieți omenești. Pentru autojustificare, este posibil să susțină că, personal, nu ucid. Dar, a nu ajuta un om atacat să se apere sau a nu te solidariza cu el, înseamnă să te faci vinovat de sângele vărsat. Cei care se dezvinovățesc pot afirma și că ucrainienii nu sunt frații lor. Dar umanitatea presupune solidaritate dincolo de orice ne diferențiază, iar creștinismul implică ideea că suntem frați unii altora, atât prin creație, cât și prin răscumpărare. Mai mult, Isus a spus că modul în care ne raportăm la semenii noștri, pe care îi numește frați, îl consideră ca fiind față de Sine: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aşa unora dintre cei mai neînsemnaţi dintre aceşti fraţi ai Mei, Mie Mi-aţi făcut!“ (Matei 25.40). Iar exemplul dat cu personajul biblic Cain dovedește că legăturile de familie nu garantează coeziunea, empatia și remușcarea. Cine vrea să își asume, o va face, nu va căuta scuze corelate cu aspecte identitare, sub ipocrita întrebare: „Și cine este aproapele meu?” (Luca 10.29). Și nici nu se va refugia în, frecvent și sub diferite forme, rostita întrebare: „Dar de ce tocmai eu trebuie să fac asta pentru el?”.
Deci, de ce să susții Ucraina? Deoarece „Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ la Mine.“ (Fac. 4.10). Cu alte cuvinte și cât mai pe scurt, ca să nu devii ucigașul fratelui tău și să te îndrepți astfel împotriva lui Dumnezeu.