În diaspora, se votează parcă „pe viață și pe moarte“. Și chiar în situația aceasta este țara noastră, la momentul actual. Numai că o mare parte din voturile celor plecați o „salvează“, aruncând-o în brațele Rusiei. Dar nu doar cei de afară fac asemenea alegeri, sunt și aici destui. Iar, dat fiind că sunt mulți și activi la urne, ei setează lumea în care vom trăi. Pentru că sunt lăsați, inclusiv prin neparticiparea la vot a celor plini de lehamite. Care nu știu, nu pot, nu vor, au altceva de făcut, nu au cu cine. Dar au așteptări și, bineînțeles, se plâng, când, apoi, trebuie să umble în pantofii aceia făcuți după alegerile și tiparele vecinului.
Am ales greșit în trecut și nu vreau să mai risc, e altă găselniță. I-auzi! Păi, din acest punct de vedere, toți riscăm. Și de ce să trăiești cu opțiunile altora, nu cu ale tale? Căci, oricum, trebuie să alegi și să îți asumi riscuri în multe alte direcții, nu o să aleagă altcineva, mereu, în locul tău. Cel mai mare risc este exact acesta, de a nu risca. Cazi, te ridici, asta înseamnă exercițiul democratic, asta înseamnă să mergi mai departe. Inacțiunea nu înseamnă că ești scutit de urmări, te lovesc consecințele alegerilor altora. A nu vota nu înseamnă că rămâi pe loc, ci că riști să te scufunzi sau te prăbușești în dictatură. Nu înseamnă că nu ești responsabil de ce urmează, pentru că, prin votul neexercitat, devii complice la rezultat.
Când poți să faci, mai mult, ai obligația, civic și moral, de a face, și te sustragi, ești răspunzător pentru urmările „neutralității” tale. Când unii dau foc țării, iar alții aruncă și gaz în flăcări, a sta deoparte, că votul personal e doar o picătură de apă sau poate pica alături sau nu e ce trebuie sau poate face pălălaia mai mare, e ca și cum ai participa la provocarea dezastrului. Când te desparte de moarte doar un fir de ață, atunci trebuie să te prinzi cu ambele mâini de ștampila aceea, care te poate ține în viață, nu să încerci o imposibilă fofilare și să cauți scuze pentru neimplicare.