După dezbaterea de aseară, contextul actual îmi pare o situație asemănătoare cu aceea prezentată în legenda care menționează că, în timpul asediului Constantinopolului, din 1453, teologii şi cărturarii bizantini n-aveau altceva mai important de făcut decât să dezbată natura îngerilor. Adică Mehmet al II-lea ciocănea la porțile cetății cu bile imense de piatră, iar ei umblau cu mintea și vorbele pe coclauri. Mă îndoiesc că este adevărată această legendă, dar cred că ilustrează bine certitudinea pierderii, când este ignorată situația reală și nu există pregătirea corespunzătoare, pentru a evita sau întâmpina crizele existențiale care bat la ușă.
Nu-i nimic, Constantinopol a devenit pământ turcesc și se numește astăzi Istanbul. Ce dacă am deveni și noi pământ rusesc și ne-am numi cine știe cum. Exagerez? Nu! Pentru că, dincolo de amenințările externe și de toată degringolada ofertei electorale ce mă îngrozește este că unii cred, chiar dacă nu declară, că lumina vine de la Răsărit, când, de fapt, pe acolo se trage cortina. Iar aceștia decid și merg la vot, în timp ce aceia care ar putea schimba starea de lucruri nu s-au hotărât, sunt prea dezgustați, ca să mai pună ștampila, sau pleacă în călătorie, căci 4 mai este final de week-end prelungit, iar viitorul nu depinde și de ei, ci va fi Dumnezeu cu mila. Că vor pleca în vacanță dintr-o țară și se vor întoarce în alta, din care, poate, nu vor mai avea voie să iasă după bunul plac, doar am mai trăit asta în comunism, sau nu vor mai avea resursele necesare pentru plecare, este un alt capitol, din aceeași posibilă poveste.
Asta este, ce-și face omul cu mâna lui, care nu pune ștampila sau o pune greșit, e bun făcut. Dar, să nu ne mirăm dacă vom ajunge într-o fundătură întunecată, puși la colț și siliți să ascultăm glasuri care ne transmit cinic că trebuie să cedăm, pentru că nu avem nicio carte.