Când un iepure trece în fugă pe lângă ea, Alice nu se miră – până la urmă, un iepure asta face, fuge. Problema este că nu i s-a părut nimic neobișnuit nici chiar atunci când l-a auzit pe iepuraș vorbind, deși aceste creaturi nu sunt cuvântătoare. Mai târziu, gândindu-se la acest episod, fetița și-a dat seama că ar fi trebuit să o mire, dar, în acel context, a considerat totul cât se poate de firesc.
Din anumite puncte de vedere, experiența noastră actuală seamănă cu a personajului de poveste. Am citit și auzit atât de multe ciudățenii, în ultimele luni, încât știri, care ne-ar fi șocat sau, cel puțin, uimit altădată, acum, au devenit relatări despre întâmplări obișnuite. Adică rubrica „Fapt divers“, într-o lume care pare că a luat-o la vale – de fapt, nu alunecă, se prăbușește. Urmând informații despre evenimente grăbite și în întârziere, după cum Alice a urmărit iepurele năzdrăvan, ne prăbușim într-o lume nu a minunilor, ci a nebunilor. Ca și fata din poveste, devenim conștienți că plonjăm în hău și ne uităm în jur, întrebându-ne ce urmează să se întâmple. În mod similar, atunci când încercăm să discernem unde vom ajunge, realizăm incertitudinea a ceea ce se află înaintea noastră. Înțelegem că, deoarece întunericul devine tot mai dens, nu mai reușim să distingem și, de aceea, nu ne putem lămuri cu privire la destinație.
În timpul prăbușirii, copila gândește că e într-un picaj, care parcă nu se mai termină și, față de care, căderile pe scări, și chiar de pe acoperiș, par ușoare. Ca și ea, conștientizăm că suntem într-o cădere ce pare fără sfârșit, iar, prin raportare la aceasta, alunecările anterioare par bagatele. Și, tot în mod asemănător, ne întrebăm dacă se va opri vreodată declinul acesta, ca să ne consolăm, apoi, că vom ajunge totuși undeva. Deocamdată, picăm tot mai mult, înconjurați de întunericul ce devine din ce în ce mai adânc. Urmează bușitura, dar nu știm nici cum, nici unde, nici când. Și, mai ales, dacă sau cum o să îi facem față.
Mai târziu, când vom fi, din nou, la suprafață, dacă va exista acest timp ulterior, poate vom gândi, precum Alice, că ar fi trebuit să ne mirăm de la început. Și nu doar noi, ca indivizi, ci, în primul rând, entitățile decidente, care nu au făcut-o la momentul potrivit. Căci, dacă ar fi fost acele sesizări incipiente, posibil, prăbușirea de după nu ar fi existat.