În prezent, unii români se duc cu mașina și până la magazinul din colț. Nu obișnuiesc să meargă pe jos, după cum nu agreează nici mijloacele de transport în comun. Au posibilitatea de a alege cum să se deplaseze, inclusiv în vacanțele de care se bucură prin Bulgaria, Turcia și Grecia ori „peste mări și țări“. Paradoxal, unii dintre aceștia se plâng că le e rău și „nu e libertate“, că „era mai bine înainte“, în comunism. Asta, când nu publică, distribuie sau apreciază imagini în care apar căruțe hârbuite sau țărani mergând desculți, dar „fericiți“.
Comunismul înseamnă, pentru mulți nostalgici, vremuri de aur. Ei îmbracă în strălucire acea epocă întunecată, care a durat din 1947, până în 1989. Perioadă în care, chiar dacă azi se ignoră ori s-a uitat, existau foarte multe prevederi legislative ce îngrădeau drastic libertatea de mișcare. Nu, nu puteai să pleci din țară după bunul plac, granițele erau închise și doar anumiți privilegiați puteau să obțină permisiunea de a ieși, condiționat. Iar, după întoarcere, pașaportul trebuia predat autorităților în maxim 48 de ore, căci așa e într-o țară „liberă”, nu poți să deții anumite acte personale… Cine dorea să treacă frontiera „fraudulos“, o putea face, dar cu prețul vieții, iar, dacă nu era împușcat, al libertății. Cum emigrarea era considerată infracțiune politică, chiar trădare de țară, se pedepsea cu închisoarea. Dar, pentru unii, era mai bine în acele vremuri, nu azi, deși putem pleca atunci când, cum și pentru ce vrem, nu doar în vacanțe, ci și pentru muncă, studii sau în scop medical, plătind doar cu bani, nu, parțial sau integral, cu viața.
În ceea ce privește deplasarea pe meleagurile autohtone, local, o făceai cu propriile picioare sau în niște mijloace de transport vechi, murdare și atât de aglomerate, încât se călătorea frecvent pe scară. Interurban, transportul însemna, de asemenea, aglomerație, plus, deloc sau prea puțină căldură iarna și mult prea multă vara. În tren, aveai, bonus, privilegiul de a afla cum arată și miroase o toaletă insalubră. Pentru toate mijloacele de transport în comun, frecvența însemna cât mai rar, iar orar, stabilit și publicat, exista doar pentru trenuri, care, oricum, aveau întârzieri mari. Mașină personală nu își permiteau decât puțini, din cauza condițiilor de acces la acest lux, inclusiv din punct de vedere financiar, pentru că prețul unei mașini noi echivala cu cel al unei case. Să nu mai spun că, și dacă erai privilegiatul cu acces, nu puteai să alegi, în ceea ce privește confortul, siguranța, aspectul, căci nu existau mai multe mărci, ca în economia de piață. Iar, dacă luai mașina, nu aveai benzină, căci nu se găsea, iar când „băga“, trebuia să stai la cozi interminabile și să iei cu porția, căci, atunci, produsele erau fie lipsă, fie raționalizate. Și, dacă luai, ei, mai erau și alte restricții de călătorie, precum accesul pe drumurile publice, în funcție de număr – într-o duminică, mașinile cu număr par, în alta – cele cu impar.
Dar „era mai bine atunci“, de aceea vor să reediteze acel timp de aur. Culmea, asta fac și unii dintre cei care au beneficiat și beneficiază încă, din plin, de privilegiile libertății de mișcare și de prosperitatea corelată, pe care democrația și apartenența la Uniunea Europeană le-au adus. Iar, dacă nu îi oprim la urne, există riscul ca tot ce luăm ca de la sine înțeles să dispară și să ne trezim pe acel drum pe care am mai mers sau pe altul, mai rău, pe care nici nu ni-l imaginăm acum. Putem pierde tot, nu doar libertate de mișcare, dacă nu ieșim, duminică, la vot.