Astăzi au început examenele de bacalaureat și asta îmi redeschide, ca în fiecare an, cufărul cu frustrări. Căci, an de an, îmi amintesc de experiențele mele corelate cu acest examen. Experiențe care mi-au dovedit cât de lipsite de credibilitate sunt notele și cât de ușor poate un evaluator să arunce la coșul de gunoi munca și așteptările unui tânăr.
Am fost – și încă mai sunt – o fire competitivă, orientată spre activitate și rezultate. Nu doream favoare, ci să simt că am obținut prin muncă și în baza meritelor personale. Iar atunci când ai investit timp și efort, plus ai sacrificat în alte direcții, mi se pare absolut normal să ai anumite așteptări. Dar apar oameni și incidente, poate și greșeli personale, care spulberă tot ce ai pregătit și ți-ai dorit. Și așa s-a întâmplat și atunci, la examenele de limba și literatura română, scris și oral. Din nefericire, în perioada respectivă, nu erau regulile actuale de organizare, monitorizare și evaluare – notele mele, ca și ale altora, au stat în pixul unui singur individ. Care a acționat discreționar, iar noi nu am avut niciun mijloc de a opri sau întoarce rezultatele faptelor sale.
În ceea ce mă privește, am luat 8, la examenul oral, și 6, la cel scris. A fost, pentru mine, un șoc și o ofensă, dar, mai ales, o nedreptate pe care nu am să o uit niciodată.
Cele două evaluări nu au reflectat realitatea, pentru că eram foarte bine pregătită la disciplina respectivă. Pentru alte materii alocam mai puțin timp, dar petreceam ore la bibliotecă și veneam acasă cu multe cărți, luate pe trei sau patru permise, ca să am material pentru analize detaliate ale operelor literare studiate. „Comentarii de jumătate de caiet“, cum s-a exprimat o colegă de clasă – și cam avea dreptate, căci, de exemplu, la „Scrisoarea I“, de Mihai Eminescu, am scris patruzeci de pagini. Iar, după o olimpiadă cu rezultate bune, profesorul de la clasă m-a întrebat de unde am luat toate acele informații – i-am explicat că din mai multe surse. Am avut, deci, o pregătire temeinică și, pentru că știam că se evaluează având în vedere manualul, m-am bazat, în primul rând, pe acesta, dar fără „tocit“.
La examenul oral, am tras un bilet cu două subiecte, am notat ce trebuia pe foaie, însă nu am fost lăsată să vorbesc. Care au fost cauzele acestui derapaj, nu știu. Poate s-a întâmplat din cauză că era deja după-amiază, într-o zi fierbinte de vară, fără aparate care să asigure climatizare. Sau pentru că am fost ultima și, mai mult, după o elevă examinată aproape un ceas. Asta, deoarece respectiva colegă nu știa nimic, dar directorul școlii, care fusese și profesorul ei de română, o dorea promovată – de fapt, nu dorea nici măcar un singur „picat“. Poate a contat și acest ultim aspect, pentru că evaluatorul a dat punctaj celor care nu aveau cunoștințe, dar a luat de la cei care aveau – nu am fost singura elevă „sancționată“ pe nedrept. După cum, posibil, a contat și că profesorul era în stare vizibilă de ebrietate, pentru că „protocolul“, de care s-au ocupat puținii băieți din clasă, a inclus băuturi alcoolice din belșug, cu precădere lichioruri. Dar poate au intrat în ecuație și năravurile mele foarte proaste și fără lecuire, adică obiceiul de a îmi „băga nasul unde nu îmi fierbe oala“ și cel de a mă holba fără limită.
Mai exact, după ce am ajuns la liceu, am căutat o clasă mai retrasă, pentru a putea repeta în liniște și la răcoare. Doar că am deschis ușa care nu trebuie și, așa, am surprins conducerea școlii și profesorii evaluatori, consumând din ce cumpăraseră elevii. Am fost foarte surprinsă și, sigur, pe chipul meu, se citea: „Nu mă așteptam să dau de voi în zonă. Ce faceți, beți?“. În context, trebuie să precizez că, frecvent, fața mea a fost caracterizată ca excesiv de expresivă, pentru că descoperă gândurile și trăirile de-a dreptul strigător. Ei, și cu acest chip atât de comunicant și cu privirea mea foarte cercetătoare, nu am catadicsit să mă retrag imediat. Ba, din ochi, am făcut prezența, pentru că muream dacă nu știam cine a fost acolo, plus inventarul sticlelor colorate. Am închis ușa, dar numai după cele de mai sus, căci, dacă tot intrasem, trebuia să fac ceva, nu să plec așa cum am venit. Dacă o fi contat și asta, a fost considerat gestul o impertinență, iar profesorul examinator și-a adus aminte, nu știu. Dar, da, asta sunt, iar viața nu m-a schimbat prea mult.
Din nefericire, o greșeală asemănătoare am făcut și la examenul oral. După ce am scris repede subiectele pe ciornă, pentru că examinarea colegei nu se mai termina, din plictiseală, dar și dintr-o curiozitate congenitală, mai mare decât cea pisicească, am început să îl analizez pe domnul profesor. I-am numărat firele de păr de pe cap și de pe mâini, nasturii încheiați și descheiați de la cămașă, broboanele de sudoare. Mă rog, nu a fost chiar așa, chiar dacă am un interes cu totul neobișnuit pentru detalii, dar m-am holbat mult și deloc spre bine. Pentru că, atunci când a venit rândul meu, omul, efectiv, nu m-a lăsat să spun ce știu, ci bătea câmpii cu niște imagini subtil erotizate, forțat corelate cu subiectele mele, doar ca să fie dragostea în aerul acela fierbinte. Atunci, nu m-am gândit, căci eram doar stresată că nu pot să susțin în mod corespunzător examenul și voi pierde la notă, dar, mai târziu, mi-a răsărit în minte bănuiala că privirile mele, despre care am auzit de mii de ori că sunt „dubioase“, i-ar fi putut sugera individului un interes anume din partea mea, ceea ce era foarte departe de realitate. Nu știu, dar cert este că a vorbit el, eu am încercat în zadar să îmi fac loc și să articulez câte ceva, iar după afișarea rezultatelor, am văzut, în dreptul numelui meu, nota 8. Fiind examen oral, nu am avut posibilitatea de contestare, astfel că, în dorințele și vorbele mele, l-am plasat pe acel domn cu un pas în iad și cu celălalt în purgatoriu, urmând să iau decizia finală pentru el după examenul scris. La care am fost notată cu 6, ceea ce mi-a provocat mare supărare și oroare. Nu, nici pentru această notă nu am putut face dorita contestație, pentru că rezultatele s-au afișat sâmbătă, împreună cu anunțul că secretariatul e disponibil luni, iar, în ziua pomenită, mi s-a comunicat că nu pot să fac niciun demers, e târziu. Poftim? În schimb, am aflat după câteva zile că unei colege, care luase tot notă mică, deși, de asemenea, era printre elevii cu adevărat studioși la disciplina respectivă, directorul i-a spus că a văzut lucrările noastre și trebuia să facem contestație… M-am întrebat cum și unde, dacă, atunci când am vrut să fac, am primit doar urări de bine de la secretariat… Cert este că, după acel nou rezultat, într-un puseu de generozitate, i-am rezervat acelui profesor un loc călduros în iad și l-am „blagoslovit“ cât nu știu dacă a făcut-o altcineva altădată.
Bine, poate unele persoane ar fi tentate să susțină că, de fapt, nu am scris ce trebuia. Nici vorbă – am respectat cerințele subiectului, doar că nu repetând fidel ce scria în manual. Dar cei care au procedat astfel au obținut cu vreo două puncte în plus. Cine știe, poate că și acel domn a considerat ce mi-a spus în liceu o profesoară, că, dacă un material e predat într-un fel, trebuie redat identic. Asta, deoarece dumneaei nu a înțeles despre ce vorbeam, doar pentru că eu am zis lecția cu propriile cuvinte și am făcut corelații cu alte discipline… Ceea ce, acum, mă duce cu gândul la analfabetism funcțional – și nu cred că pot fi dubii, în această privință. Deși, nu exclud și posibilitatea unui comportament discreționar, greu de încadrat în tipare și explicații clare.
Cert – am simțit că am ratat ceva ce am pregătit îndelungat și nu voi mai recupera niciodată. Iar faptul că, apoi, sănătatea mea s-a degradat semnificativ și nu am mai putut să abordez viața competitiv, plus că studiile universitare am reușit să le urmez abia după nouă ani de la acest eveniment, mi-a sporit frustrarea, căci am rămas, pentru mult timp, cu acel gust amar de eșec ireparabil.
Concluzionând, în baza experienței personale, notele pot fi drastic afectate de subiectivitatea, ignoranța sau reaua-voință a evaluatorilor. Asta aș spune părinților și tinerilor care merg la examen. Căci, din nefericire, potrivit referirilor presei, experiența relatată aici se repetă și în zilele noastre. Doar că, acum, există alte reguli și pârghii, care fac posibile schimbarea și responsabilizarea. Iar cadrelor didactice, le-aș comunica să își facă datoria cu atenție, empatie și responsabilitate, pentru că e ușor să te crezi dumnezeu și să faci daune pe viață. Da, e lesne să calci în picioare sufletul și existența unui om, dacă nu vrei să te pui în locul său. Dar, dacă nu ești capabil sau dornic să înțelegi, atunci e mai bine să nu fii evaluator. Dacă nu poți sau nu vrei să desfășori în mod optim această activitate, având în vedere cât de mare este miza rezultatelor obținute la bacalaureat, cred că ar fi mai bine să te retragi. Lumea ar fi, astfel, un loc mai bun și mai fericit, poate.