Există, pe Facebook, numeroase referiri la anxietate și insomnie, corelate cu actualul context, iar, așa, mi-am dat seama că nu sunt singura. Am dificultăți cu somnul, de ceva timp, din cauza problemelor medicale, dar, din decembrie, după acel rezultat surpriză la alegerile prezidențiale și, mai ales acum, în pragul turului doi, situația a degenerat. Pentru că mă confrunt cu o adevărată furtună lăuntrică, o frământare de gânduri și sentimente, pe care încerc să o gestionez, însă nu prea am succes.
Mă implic, fac ce pot, dar am impresia că nu am făcut suficient sau mă tem că ar putea fi în zadar tot, iar, după alegeri, să mă trezesc în coșmarul pe care am vrut să îl evit. Citesc multe știri și analize, doar ca să îmi confirm că poate fi rău, foarte rău și, astfel, să mă tulbur suplimentar. Când eu, de fapt, am căutat să mă liniștesc, să aflu că e ceva trecător ori că s-au identificat posibilități viabile și indubitabile de abordare a acestei incomensurabile crize. Dar văd valul venind, iar, în așteptare, oameni cu atitudini diferite – panicați, nepăsători, inconștienți, precum și indivizi cu o veselie, puțin zis, dubioasă.
Noaptea, gândurile continuă să rostogolească până târziu stâncile acelea cu care s-au luptat peste zi și, efectiv, nu îmi vine să mă culc, de parcă starea de veghe ar ține pericolul departe sau m-ar ajuta să fug de el din timp. Iar dimineața, când realizez în ce lume mă trezesc sau m-aș putea trezi, peste câteva zile, îmi spun că nu se poate, că trebuie să fie un vis urât toate. Dar știrile îmi confirmă că nu, este cruda realitate, care poate deveni mai întunecată decât mintea mea reușește să imagineze, dacă nu ne prezentăm la vot în număr mare și nu alegem corect.
Și starea devine mai rea, când văd poze sau povești despre trecutul „de aur“, pe care nostalgicii vor să îl aducă înapoi, prin turul doi. Pentru că îmi revine în minte perioada comunistă, atmosfera aceea socială, atât de sumbră. Era, atunci, o depresie colectivă, dincolo de artificiile corelate cu încercarea de a supraviețui, inclusiv psihic, și de bucuria contrafăcută. Și îmi amintesc de lipsa de orizont și de speranță, de acceptarea obidită, de supunerea necondiționată, pentru că lupta nu avea sens și era sancționată drastic (iar acestea au lăsat urme adânci în mentalul colectiv, pentru că, și azi, auzim: „Ce să faci, n-ai ce să faci.“). Îmi amintesc cum, de teama pedepsei, trebuia să te flagelezi prin autocritică, să accepți și chiar să lauzi public ce respingeai în forul interior. Și îmi amintesc de omnipotența copleșitoare și paralizantă a partidului unic, și de modul în care se contaminau, de această omnipotență, marii și micii dumnezei din ierarhia puterii, dar și din pozițiile de autoritate, de parcă aveau drept de viață și de moarte, exercitând funcții și profesii în mod despotic, fără niciun pic de respect pentru demnitate sau intimitate – libertatea nici nu intra în discuție. Îmi amintesc de acea stare de teroare, care era persistentă, chiar dacă se manifesta subtil sau părea latentă. De acea teroare, indusă nu doar prin constrângerile legale și prin modul de exercitare a autorității, după cum am mai spus, ci și prin gestionarea resurselor. Căci era vorba de interdicție, represiune, disciplină, „reeducare”, dar și de măsuri „profilactice“, pentru îndobitocire și frângerea oricărui spirit de independență și rezistență. Și mă refer aici la acele mijloace prin care generau starea de lipsă, așteptare, dependență, limitare, condiționare, vizibilă și la cozile omniprezente – de la pâine, la medic. Și, deși existau legi și reguli, unele drepte, altele nu, dominau bunul plac și propriul interes, evident, cu lipsă de transparență, pârghii activate și acționate informal, precum mita și „relațiile“, contrafacere, compromis și mușamalizare. O epocă glorioasă, în care nu aveai nici mâncare pe masă, iar căldură, apă caldă și energie electrică primeai cu porția redusă, așa cum se „dădeau” toate, dacă se dădeau. Dar trebuia să mulțumești, prin ocaziile festive, „conducătorului iubit“, de parcă ai fi primit soarele și luna. De începuturile cu execuții, închisori, deportări, muncă silnică, nu mai spun, pentru că eu nu am apucat acea perioadă, după care unii au nostalgii.
Îmi amintesc și îmi doresc să nu mai trăiesc ce am experimentat atunci. De aceea, mă tem, căci, deși am în minte un categoric „Never again!“, istoria s-ar putea repeta, chiar mai întunecat. Dacă, la alegerile ce vin, nu dăm un vot pro-european, riscăm să trăim, din plin, o eră „de aur”, dar o epocă în care să primim nu doar comunism, ci și fascism. Și, din păcate, răul, odată întronat, este greu de înlăturat.