Dacă apreciezi și lecturezi informație medicală, primești uneori întrebarea: „De ce nu te-ai făcut medic?“. În ceea ce mă privește, chiar dacă aș fi vrut, nu aș fi putut, din cauza problemelor de sănătate, pentru că studiile de medicină și profesia de medic presupun un efort pe care nu puteam să îl susțin. Dar, și în cea mai bună stare de sănătate dacă eram, nu alegeam, în primul rând pentru că mă simt bine ca lup singuratic, nu interacționând cu oamenii. Or, a fi medic, cu puține și neplăcute mie excepții, cam asta presupune, chiar cu apropiere – adică, trebuie să atingi omul, să îl palpezi, ceea ce nu e agreabil pentru oricine. De altfel, cred că este evident că unii doctori fug de așa ceva, mai mult sau puțin elegant. Iar în al doilea rând, și corelat cu ceea ce tocmai am spus, aici intră în discuție capacitatea de a face o bună evaluare a pacientului, ceea ce eu aș fi reușit, cred, pe vorbe și documente, dar nu să învârt bolnavul în așa fel încât să aduc informația de confirmare ori salvatoare. Iar în al treilea rând, nu știu câți oameni doresc să vadă trupul omenesc în ipostazele în care îl pot descoperi la o universitate de medicină și în profesia de medic. Și, aici, consider că este, de fapt, punctul cel mai sensibil, pentru că vecinătatea permanentă a suferinței, aspectele viscerale sau apropierea morții înseamnă o provocare emoțională grea, pe care nu oricine o poate gestiona.
Valabil cumva și în alte domenii, pentru că, dacă ai tuns-o pe sora mai mică, nu te faci sigur frizeriță, iar dacă mai fredonezi în baie uneori, nu vei deveni musai cântăreț profesionist. Un hobby se poate corela cândva cu asumarea și practicarea unei meserii – sau nu. Iar asta este valabil și trebuie luat în considerare și la cei tineri, pentru că știu cum e să fii presat de un profesor de biologie sau de unul de română. Preferințele nu înseamnă vocație – valabil și pentru adulți, și pentru copii. Care nu ar trebui ghidați de cei care cred că știu mai bine ce se cuvine.