După ce am citit și postat astăzi acea maximă a scriitoarei Herta Müller, „Tăcerea nu-i o pauză în vorbire, ci o treabă în sine.“, creierul meu a început să întoarcă aceste cuvinte pe față și pe dos, aplicându-le atât la tăcerile divine, cât și la acele absențe de „zgomot” din viața mea, adică la perioadele mai puțin active.
Și mi-am dat seama că Dumnezeu fie tace doar aparent, pentru că vorbește, dar noi nu înțelegem, fie chiar tace, dar asta nu înseamnă că nu se implică. Iar, în ceea ce privește „golurile“ din existențele noastre, acestea fac parte, de asemenea, din poveste, pentru că există spații libere într-o carte, sau din melodie, căci și partiturile au astfel de spații.
Și mi-am adus aminte că Moise a fost chemat din pustie, când era cioban, dar se şi plictisea cu oile, că Ilie a stat retras și singur trei ani, că Apocalipsa a fost scrisă pe insula Patmos și că poetul roman Ovidiu a fost prolific în exil, la malul Mării Negre.
Absența vorbirii, absența zgomotului social sau a acțiunii sunt cu un rost în planul divin, atât pentru fiecare viață, cât și pentru istoria acestei lumi. Nu înseamnă mereu tăcere divină, cu atât mai puțin nu înseamnă non-acțiune, după cum nu înseamnă că nu mai trăiești, ci doar un alt mod de existență, poate chiar mai plină de sens și productivitate. Poate fi timp de odihnă, de pregătire, mediu propice creativității sau chiar viață propriu-zisă, dar pe alte coordonate. Dar, când vine vorba de existența personală, este greu să decelezi ce anume reprezintă pauzele, mai ales cele prezente. Sau dacă sunt pauze cu adevărat, pentru că este posibil ca acele activități, corelate cu „tăcerea“ curentă, să reprezinte, de fapt, sensul și scopul propriei vieți.