Din punctul meu de vedere, dacă ia foc o casă din satul acesta global, nu stai cu mâinile în sân și nici nu negociezi cu victima să îți dea averea, că, altfel, nu îi dai apă și lași să o mistuie flăcările. Nu o pocnești peste gură și strigi la ea că trebuie să te respecte și nu are voie să vorbească decât pentru a-ți mulțumi. Nu îi suprimi dreptul de a plânge, de a cere și de a contesta ce spui. Nu faci așa ceva, chiar dacă te consideri puternic și în siguranță.
Pentru că nu este în regulă să „negociezi“, exploatând vulnerabilități și jubilând public că victima o să cedeze șantajului – pusă în fața alegerii „banii sau viața“, va ceda resursele. Pentru că nu este în regulă să spui că focul nu ar fi apărut, dacă erai tu cel dintâi în s(t)at, când, de fapt, în timpul primului mandat, nu ai sancționat și avertizat piromanul în niciun fel, ba ai avut o atitudine favorizantă. Nu, nu este în regulă, mai ales că înaintașii tăi, cu mulți ani în urmă, cu promisiunea protecției, au deposedat partea vătămată de armele cu care se putea apăra de atacator. Da, nu este în regulă, să te disculpi și deresponsabilizezi, când, în realitate, ești vinovat și trebuie să îți asumi.
Degeaba te speli pe mâini, ca Pilat din Pont, în timp ce dai la moarte pe cel pe care ai obligația să îl aperi, înfăptuind o crimă și o istorică nedreptate. Da, este, efectiv, degeaba. Istoria nu spală de vină, nici cu toată apa din lume, iar roata ei se întoarce peste cei care o rostogolesc.
Nu se știe niciodată dacă focul nu se extinde sau nu te lovește altfel, altădată. Iar, când te va atinge, dacă nu vei avea nevoie exact de acele mâini care încearcă să se prindă acum de tine și, în loc să le apuci, le calci, plin de cruzime. Oceanul nu apără de orice pericol, iar episoadele tragice din 7 decembrie 1941 și 11 septembrie 2001 confirmă asta. Istoria poate lovi pe oricine și oricând, iar solidaritatea este necesară și celor mari, nu doar celor mici. De altfel, articolul 5, acea vestită prevedere de solidaritate, cuprinsă în documentele constitutive ale Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), a fost invocată o singură dată, exact de către SUA, după atacurile teroriste din 2001 – cel mare a apelat la suportul celor mici.
Revenind la condițiile de acordare a susținerii, dacă afectatul îți dă ceea ce îi ceri, el cu ce își reclădește gospodăria apoi? Nu se știe dacă nu o să ai nevoie de el, ca să îi vinzi leuștean și să cumperi lobodă. Nu se știe, căci lumea nu consumă doar tinichele rare, oricât ar fi acelea de costisitoare – pământul nu e populat de roboți sau alte dispozitive electronice. Nu se știe dacă această abdicare, bruscă și brutală, de la responsabilitatea globală care a definit SUA timp de zeci de ani, nu se va întoarce, cândva, ca un bumerang. Nu se știe dacă nu, vreodată, frica și nesiguranța, pe care le simt acum europenii, mai ales cei din est, nu se vor cuibări și în inimile americanilor. Nu se știe…
Să lași focul să ardă alianțe și să distrugă parteneri, oricât de mici și neînsemnate ar părea aceste tinichele prinse de coada unei mari puteri, poate însemna, uneori, că îți tai craca de sub picioare. Sau, altfel zis, că închizi orice cale de ieșire dintr-o criză pe care, încă, nu o întrezărești, pentru că orbirea asociată mândriei și egoismului te face să te vezi mult mai mare și mai puternic decât ești.