Urmează o sumară analiză a unei declarații care concentrează mecanismele psihologice și retorice ale ideologiilor totalitare, care au modelat profund secolul XX și prezintă tendințe de actualizare în România zilelor noastre – nazismul și comunismul.
Mă refer, mai exact, la afirmația recentă: „eu sunt luptător, nu muiere, nici trădător“. Dat fiind că emitentul a pierdut competiția pentru Cotroceni, e de înțeles că simte nevoia să își afirme identitatea într-un limbaj controlat de putere, dar sunt inacceptabile paralele care devoalează că nu e vorba doar de o validare a tăriei personale. Căci, în timp ce se legitimează ca „luptător”, adică personajul bun, desemnează și răul – „muiere” sau „trădător”. Femeia, numită peiorativ „muiere“, devine, astfel, partea demonizată – pentru că feminitatea este considerată slăbiciune, ceea ce, în nazism, era disprețuit, repudiat, eliminat. Vulnerabilitatea, de orice fel ar fi, nu este acceptabilă pentru cei care susțin supremația celor puternici. În opinia mea, nu este „doar“ limbajul colocvial, care exprimă desconsiderarea sistemică în cultura patriarhală, şi nici o „simplă“ insultă sexistă. Este, de fapt, o indicare a ceea ce este considerat indezirabil, în opoziție cu individul ideal în nazism, cel puternic și combatant. Dar luptătorul nu este prezent doar în retorica nazistă, ci și în cea comunistă. Doar că, aici, de partea cealaltă nu este cel slab, ci trădătorul. De aceea și încurajarea delațiunilor, procesele spectacol, deportările și condamnările, inclusiv la moarte – în anumite cazuri, răul cel mai mare era considerat lipsa de loialitate. De menționat și că trădarea a fost incriminată oriunde și oricând, iar, punând femeia pe același palier axiologic, înseamnă să o prezinți nu doar ca fiind slabă, ci și ca pe un pericol moral. Și, la primejdii, te raportezi din perspectiva „lovește sau fugi”, pentru că nu se poate coabita cu reprobabilul amenințător. De reținut, în acest context, că oratorul se prezintă ca „luptător”, deci, este posibil să apară confruntare, dar „celălalt” ar fi de vină, evident.
În concluzie, cred că se poate spune că autorul contestabilei afirmații are afinități pentru cele două ideologii, iar, dacă mai aveam dubii, s-a grăbit să ni le spulbere. După cum a ținut să ne reamintim și că discursul său este despre și pentru polarizare – binele, reprezentat de persoana sa și/sau susținători, și răul, întruchipat de anumiți „ceilalți”, identificați după inspirație sau interes. Iar, dacă toate acestea au fost doar greșeli interpretabile, ceea ce nu este exclus, cred că emițătorul ar fi bine să se gândească de mai multe ori, înainte de a vorbi sau scrie, căci, odată eliberate, cuvintele vor fi întoarse pe toate părțile și „tocate”. În politica actuală, mai important decât a fi un mare „luptător”, este să fii un bun comunicator.