În seria de desene animate „The Garfield Show“, există o scenă în care motanul dă vina pe Odie, cu replica: „Poate, cățelul“. Narațiunea oficială, în Serbia: autorităţile neagă utilizarea unui dispozitiv acustic cu rază lungă de acţiune (tun sonic) și îi acuză de minciună pe cei care susțin contrariul – aceștia trebuie interpelați de instituțiile competente. Cu alte cuvinte, câinii, care au puterea, au găsit cățelul ispășitor.
Normal că nu s-a întâmplat nimic și, chiar dacă s-ar fi întâmplat, nu știu sau nu au fost ei – orice ar spune, începe cu „nu“, pentru că, la început, a fost negarea. Doar așa scrie, la manualul acela de „bune practici“ în comunicare.
Da, întâi negi, adică spui că e ciută, chiar dacă are ditamai coarnele. Apoi, servești niște teorii alternative și „găsești“ musai martori. Când apar dovezi că ai făcut, căci apar, negi în continuare, întorcând problema pe dos, ori te faci că nu înțelegi. Sau dai explicații aiuritoare, cu oameni care au intervenit pe cont propriu, „voluntari“, care au acționat ca „forțe de menținere a păcii“ sau „forțe locale de autoapărare“. Dacă nu merge așa, minimizezi problema și daunele sau scoți umbrela și te faci că plouă. Ori arunci altă bombă și duci discuția într-acolo. Și, dacă degetul arată iar spre tine, o iei de la început. Dar, cel mai bine, de la începutul începutului, negi și arăți cu degetul, invocând minciună, iar crima nu mai e propria faptă, ci demascarea ei. Așa cum se întâmplă și acum.
Ceea ce se aplică nu e deloc la întâmplare și nici nou sub soare, în statele pe care le numim autoritare. Sunt toate scrise la carte și, deși par încă departe, este posibil ca, într-o zi, nu bună, să ne trezim în prag cu un astfel de autoritarism, deloc drag. Dacă noi, cățeii, nu ne trezim acum, atunci ar putea fi prea târziu și, pe măsură ce se stinge lumina, să simțim constrângerea de a spune: „Noapte bună!“. Iar ce scrie în acele manuale hidoase de comunicare să ne devină, în cotețele desemnate, povești de groază, la culcare.