Ambasada SUA la București a afișat ieri o imagine cu președintele Donald Trump. Iar pe această poză, este scris: „Vrem să ne ajutăm aliații. Vrem să ne remodelăm adversarii”1Leadershipul american pe scena mondială – facebook.com, accesat la data de 23.11.2025.. În contextul actual, în care este în discuție acea propunere de pace în favoarea Moscovei, mesajul aduce o confirmare, dacă mai existau dubii, cu privire la reala poziționare a SUA. Și cred că textul a fost postat intenționat în capitala României – în diplomație, contează nu doar ce se spune, ci și cum, unde și cine o face. Să aduci astfel de referiri în acest spațiu, este un mod de adresare nu doar către Ucraina, pentru a-i transmite în ce tabără a fost plasată, ci și către alte țări care au fost și riscă să cadă iar sub dominația Moscovei, pentru a le avertiza că atitudinile de opoziție față de Donald Trump sau SUA pot duce la încadrare ca adversar, iar asta poate însemna „modelare“.
Cuvintele folosite în diplomație nu sunt niciodată neutre, conțin straturi de sens, semnale, avertizări și poziționări. În cazul de față, cheia de boltă pare a fi cuvântul „Vrem“, cu care încep ambele enunțuri, ceea ce înseamnă că este vorba de proiecția unei voințe absolute, similare unui decret divin, pentru că Dumnezeu vrea, spune și se face, după cum este menționat în Biblie. În acest mod, este prezentată o autoritate care decide pentru alții, nu una care stă să negocieze cu ei. Dar aceste enunțuri nu au subiect. De obicei, statele prezintă autoritatea decidentă, însă, în cazul analizat, aceasta nu este prezentată explicit, prin cuvinte, trebuie dedusă. Și, dat fiind că, în imagine, apare doar președintele american, rezultă că acesta este subiectul, verbul la plural exprimând nu doar voința personală, ci și a sistemului care asigură arhitectura statului și reprezentarea unei națiuni. Este vocea unei superputeri, iar când politica este abordată cu impunerea voinței, cei care dovedesc rezistență și vor autonomie devin „adversari“ ce trebuie „modelați“. Raportat la ceea ce conține propunerea de pace disputată și discutată în prezent, nu este greu de înțeles cine este favorizat, deci ajutat, și reprezintă aliatul, și cine este adversarul care trebuie „modelat“.
În politica internațională, raporturile între state se exprimă în termeni de alianță, adversari și intervenție – este ceva normal. Dar democrațiile mature gestionează aceste registre prin norme, tratate, proceduri și consultări, nu își impun voința proprie, pentru că acest tipar este unul autoritar. Cel puțin când e vorba de granițe, populație și amestec în alte treburi interne, nu intră în discuție „modelarea“. Termen care, în contextul dat, nu este altceva decât un eufemism pentru dominație, control și intervenție discreționară, cam așa cum propaganda sovietică nu se referea la îndoctrinare, ci la formarea omului nou. Cuvântul pare benign, dar nu este, pentru că exprimă o relație în care puterea este exercitată unilateral, într-o perioadă istorică în care astfel de raporturi nu ar trebui să mai existe, la niciun nivel. Când vorbești de modelare, nu faci altceva decât să reduci la obiect un actor statal, sugerând că poți să îl manipulezi cum dorești. Mai mult, este și un mod de a spune că acel material modelat are o formă greșită, pentru că nu se intervine corectiv decât asupra a ceea ce este defect. Iar când declari indirect că poți spune cine este greșit și trebuie corectat, susții, implicit, superioritatea ta și legitimitatea în a interveni. După cum, din această perspectivă, termenul este și o încercare cinică de a estompa sau anula astfel responsabilitatea morală a făptuitorului, transferând vinovăția asupra victimei.
Dar, culmea ironiei, această putere, care declară că poate să decidă cine e bun și cine e rău, cine merită să fie aliat și umanizat, și cine trecut la capitolul adversitate și obiectificat pentru modelare, este, potrivit ultimelor informații, „modelată“, iar ceea ce este prezentat ca proprie voință reprezintă, de fapt, voința altcuiva. După cum a ieșit la iveală, figurat vorbind, documentul respectiv este scris cu penița și cerneala Kremlinului, iar partea americană a jucat doar rolul de porumbel călător. În opinia lui Radu Hossu, aceasta constituie o demonstrație de control reflexiv, care presupune să aduci adversarul la punctul în care adoptă voluntar soluția care te avantajează, formulând ca fiind propria voință decizia proiectată de tine. Este un concept lansat de KGB, în anii ’50-’60, prin psihologul matematician V. A. Lefebvre, dezvoltat ulterior în epoca Andropov, și aplicat atât în Războiul Rece, cât și în cel informațional actual. Iar, în contextul prezent, a funcționat, prin faptul că a schimbat punctul de plecare al discuțiilor despre pace, având în vedere că ideea unor concesii a devenit mai puțin intolerabilă2Suntem martorii unui eveniment excepțional – facebook.com, accesat la data de 23.11.2025.. Concluzionând, puterea a fost exercitată din altă parte, iar acel „Vrem“ are altă paternitate. Și, astfel, acest episod transmite o lecție despre iluzia controlului în situații în care, de modelări, se ocupă, de fapt, un aliat ajutat.
- 1Leadershipul american pe scena mondială – facebook.com, accesat la data de 23.11.2025.
- 2Suntem martorii unui eveniment excepțional – facebook.com, accesat la data de 23.11.2025.