Aș ura o dimineață bună, dar nu simt asta, după ce am văzut aluzii la crematorii pe contul domnului Vladimir Tismaneanu, într-un text preluat de domnia sa de la un „simpatizant“. Ură și abjecție inimaginabile în alte vremuri, dar cât se poate de reale acum. Deci, după ce transmit că se vor ocupa de opozanți în mod individual și amenință cu trimis la muncă silnică și de exterminare, la canal, apar și referiri la execuții, inclusiv la „cremare“. Și toate formulate de persoane publice, iar cea cu gestionarea individuală a cazurilor de opoziție, chiar de candidatul la prima funcție în stat. Ce fac ceilalți, muritorii de rând care îi adoră și susțin, este de necrezut și neexprimat, chiar șoc și groază, acolo, autocenzura e ca inexistentă. Și sunt mulți, după voturile acordate, milioane. Iar toate acestea s-au format și dezvoltat, în timp ce noi ne vedeam de viață, fără să le imaginăm, deși erau printre noi.
Pentru că normalitatea înseamnă să îți vezi de trai, nu să te gândești la ce este mai rău și să te uiți mereu peste umăr. Dar asta presupune instituții care își fac treaba, mai ales când intră în discuție siguranța cetățeanului și a țării. Ceea ce instituțiile din România nu au făcut – noi am trăit o iluzie, iar, în prezent, adevărul ne lovește dureros. Da, acele persoane și organizații, care ar fi trebuit să vegheze și acționeze, se fac vinovate de complicitate pentru apariția acestei hidre, căci, chiar dacă nu au susținut direct, au făcut-o prin nonintervenție la momentul și în modul oportun. Chiar și acum, aproape în ultimul ceas, după tot ce s-a întâmplat la finalul anului trecut, au întors foaia și au scris aproape aceleași lucruri. CCR a aprobat discutabila candidatură a lui Simion, iar alte instituții au lăsat să continue nestingherit acest trend ascendent al extremismului.
Nu se mai poate vorbi de normalitate, într-o asemenea societate, iar, dacă nu ieșim în număr cât mai mare la vot, s-ar putea ca situația de acum, cu toată toxicitatea stupefiantă care o caracterizează, să pară benignă. La momentul actual, cred că încă mai putem opri acest val, cu ștampila, iar, dacă nu, va fi chiar „Dumnezeu cu mila“.