Există deja un curent de fofilare sau, ca să mă exprim mai cu delicatețe, de dezasumare, în raport cu riscurile actuale. Adică: nu dau like, nu comentez, nu distribui și nu postez pe teme delicate, că nu știi ce se poate întâmpla și dacă nu vor veni după mine.
Chiar așa? Nici nu s-a întâmplat și deja te bagi sub pat? Alții vorbesc tot mai mult de „plecare“ – și nu îi condamn, pentru că și eu, cu jumătate de inimă, aș face asta, dacă nu aș avea o anumită vârstă, probleme medicale semnificative și un deficit de resurse financiare. Pentru că există convingerea că poți să te bați mai bine din exil, fără să te temi pentru pielea ta. Cu cealaltă jumătate de inimă, mă gândesc nu doar că lumea se clatină din temelii și nu mai pare sigur pe nicăieri, dar și că, așa cum a spus președintele Zelenski, după declanșarea războiului din Ucraina, nu de călătorie avem nevoie, ci de luptă. Dacă va trebui să pleci și de pe meleagurile străine, unde te vei întoarce, în țara pe care nu ai apărat-o la timp, pentru că ai fugit, sperând că scapi?
Aici și acum, e nevoie de acțiune, pentru a opri pericolul imens care se prefigurează, înainte de a veni viscolul istoriei peste noi, distrugând și îngropând tot ce am obținut cu greu și ne dorim a fi păstrat. Și, da, chiar dacă s-au unit împotriva noastră puternicii lumii, putem reuși, pentru că, până la urmă, David l-a învins pe Goliat sau, cum spune proverbul, „Buturuga mică răstoarnă carul mare“.